My Way Through

Are loc prima extracţie de dinţi fără durere, sub narcotic, efectuată de William Thomas Green Morton pe pacientul său Eben Frost.

Astăzi am fost la un medic de specialitate. Jos, la triaj mi s-a spus că doctoriţa vine la 14. Era ora 13. Am zis bine, mai stau pe aici o oră – ce să fac. Urc sus la cabinet, mă uit pe programul afişat pe uşă: luni, miecuri, vineri 7-14 (wt?); marti, vineri, luni (???) 13-19. Bocănesc, nu răspunde nimeni. Bine. Mă aşez pe scaun. Peste jumătate de oră mai vine o doamnă, peste alte câteva minute un moşuleţ. Apoi, pe rând, alte 5 pesoane. Din conversaţia doamnei cu altă persoană reiesea că ştie mai multe despre doctoriţă – “Nu vă supăraţi, doctoriţa vine la 13 sau la 14?”. “La 14, dar se întâmplă să vină şi pe la 3 sau după.” ?????????? Bineeee.

Se face ora 2 fără ceva. Încep o conversaţie foarte interesantă cu moşuleţul de alături. A fost profesor universitar în morfologie animală, acum îi ajută pe studenţii care susţin doctoratul. A fost plecat şi încă pleacă la conferinţe în ţară şi în afară. Ar vrea să meargă în Mexic, căci pe acea zonă s-a specializat, dar îi este frică să meargă cu avionul; preferă ieşirile în străinătate cu autocarul. Are peste 70 de ani, îmi povesteşte despre comunism, despre studenţii români, despre studenţii din Germania (evident, mai mult respect pentru germani), se mai laudă despre alte câteva lucruri. Mă întreabă unde învăţ, “sunt studentă-feaa, marketing”. “Marketing…asta e ceva nou apărut. e modern”.

Se face 2 jumătate. Bine, dar trebuia să fi ajuns… trebuie să apară din clipă în clipă. “Nu, că o dată am aşteptat-o două ore şi ceva … deci nu se ştie exact”, spune moşul. Aha, bine. Mai vine o domnişoară, îşi notează programul. Doamna de pe scaun: “Domnişoară, nu scrieţi programul, că nu este bun, l-a schimbat demult; luaţi-l de la doamna doctor când vine”.

În cele din urmă, soseşte la 3 şi 10. O întârziere de 2 ore (după programul de pe uşă, de o oră după cel zis de la triaj). Eh, sunt prima, deci nu mai am de stat. “Rog cine nu are programare să intre ca să facem”. ????? Intră 3 tineri, apoi eu: “Nu mă puteţi consulta azi?” “Nu, trebuie programare” ???!!!???? “Dar, stau aici de două ore” “Îmi pare rău, trebuie programare”( în gândul meu – mie îmi pare şi mai rău; Doamne, câtă prostie, dacă e vorba aşa putea să îmi zică la Triaj sau să existe un număr de telefon pentru programări; aşa trebuie să pierzi o zi pentru programare şi altă zi pentru consult ¤doar mie mi se pare ciudat?!?!?!¤). “Bine”. M-a programat pentru joi. Sper ca atunci să întîrzie mai puţin de o oră; sau, cine ştie, va atinge un record şi va întârzia trei-patru ore; poate nu va veni deloc – ce “”bine”" ar fi aşa!! Mi se pare cel mai nedrept lucru şi, mai mult, lipsit de etică să îţi laşi pacienţii să te aştepte ca fraierii când tu ai scris pe uşă un anumit program. Eşti doctor, pacienţii te respectă prin natura funcţiei tale, dar tu …tu, de ce nu îi respecţi pe ei ?!

Şi ce aş fi vrut să scriu de bine!

Este deschis primul serviciu de matrimoniale în Londra, pe Threadneedle Street.

Angelina Jolie – una dintre cele mai frumoase femei din lume, Brad Pitt – unul dintre cei mai frumoşi bărbaţi din lume. Împreună = cel mai sexy cuplu din lume. Asta afirmă toată lumea şi, din punctul meu de vedere, pe bună dreptate. Dar nu acesta este motivul pentru care am ales să scriu despre ei. Nu mă interesează câte milioane câştigă fiecare pe un rol, nu mă interesează de unde îşi cumpără hainele, ce au mâncat la ora cutare, pe ce stradă se aflau la ora cutare… scriu despre ei pentru că au ales să fie mai mult decât un cuplu drăguţ, invidiat, actori care pot alege şi refuza orice rol, care pot pune o mulţime de condiţii. Ei au ales să facă ceva cu o parte din banii câştigaţi, să facă un bine. Donează bani fundaţiilor de ajutorare din ţările lumii a treia, vizitează locurile uitate de “marile puteri”, adoptă copii, şi-au creat propria fundaţie “Jolie-Pitt”. Pe de o parte, e ciudat câţi copii adoptă – pe lângă trei copii biologici, ei mai au trei adoptaţi: Madoxx (Cambodgia), Pax (Vietnam), Zahara (Etiopia) şi urmează să mai adopte unul. Oare când se vor opri? Ca să nu mai spun că şi alte vedete americane (Madonna, Sarah Jessica Parker) le-au copiat acţiunile, adoptând copii din ţările sărace. Oare acestea fac acest lucru ca să fie în atenţia presei sau adoptă din inimă?

Revenind la cei doi. Sunt de admirat că urmăresc să dea înapoi lumii o parte din succesul pe care îl au, din norocul pe care l-au primit şi nu cheltuiesc banii pe cele mai extravagante lucruri pe care le inventează nu ştiu ce mare stylist american/francez/englez, mare guru al vedetelor. În lumea Hollywoodului mai rar asemenea persoane.

Este vânat ultimul exemplar detigru balinez. Specia este declarată dispărută.

Timişoara a devenit primul oraş din Romania cu un sistem de iluminare stradală inteligentă: pe perioada nopţii, cand traficul scade foarte mult, are loc o reducere a nivelului de iluminanţă, fără a a afecta însă siguranţa circulaţiei, astfel încat consumul de energie electrică se reduce cu pană la 30 la sută.

Central High School din Little Rock, Arkansas devine şcoală mixtă, acceptand elevi albi ţi negri. A fost nevoi de intervenţia armatei Statelor Unite pentru ca localnicii sa accepte integrarea rasială.

In cei 14 ani cat l-am cunoscut pe bunicul meu nu ştiu dacă am schimbat mai mult de 500 de cuvinte între noi. A murit la 90 de ani. A luptat în cel de-al doilea război mondial – un subiect pe care nu l-am discutat niciodată cu el şi îmi pare rău; aş fi putut afla şi alte lucruri despre război decât cele din cărţi. Acum, când mă uit în urmă la relaţia mea cu el, apar regretele. Dacă mi-aş fi dat seama că într-o zi el nu va mai fi şi nu voi mai fi întâmpinată în vacanţe de zâmbetul lui strâmb şi de ochii dulci, dar trişti, poate că nu aş fi fost aşa de superficială cu el. E trist că doar atunci când pierdem pe cineva realizăm cât de importantă şi specială era acea persoană.

Cât de simplu ar fi fost să vorbesc mai mult cu el. Doar nu mă durea gura. Însă, la acea vârstă (eu aveam 14 când am murit) poate că nu mă interesa lucrurile acestea. Luam realitatea aşa cum era ea: vacanţa la bunica şi bunicul = la ţară, libertate, mult spaţiu verde, animale, mofturi împlinite. Acum percepţia s-a schimbat, dar rămâne regretul că s-a schimbat prea târziu.

Totuşi, în adâncul sufletului meu am impresia că l-am înţeles pe bunicu, şi el pe mine. Doar cuvintele joacă un mic procent în procesul de comunicare. Relaţia cu el rămâne la zâmbete, priviri, bomboanele de mentă puse la loc sigur în geamantanul lui vechi şi mierea de albine întărită pe care o mâncam amândoi cu poftă. Lucruri mărunte, dar pline de iubire. Pentru vârsta aceea au fost de ajuns… tăcere, cuvinte fără sunet. Astăzi, sper că ştiu să apreciez ce am lângă mine.

Câteva citate despre tăcere:

Tăcerea este spaţiul în care omul se trezeşte. (Osho)

Tăcerea este una dintre marile arte ale conversaţiei. (Cicero)

Tăcerea înseamnă uneori putere şi profunzime. (Victor Hugo)

Tăcerea are glasurile ei de înţelepciune; ascult-o. (Nicolae Iorga)

Pentru prima oară a fost adus sol lunar de către capsula de întoarcere a staţiei automate ruse “Luna 16″.

Este descoperită planeta Neptun de către francezul Urbain Jan Joseph Le Verrier şi englezul John Couch Adams.