My Way Through

Decernarea Premiului Nobel pentru literatură scriitorului rus Boris Leonidovici Pasternak pentru romanul “Doctor Jivago”, devenit best-seller în Europa Occidentală, dar nepublicat în ţara de origine.

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                    Good day today : )

Femeile din Franţa câştigă drept de vot.

Are loc inaugurarea oficială a liniei ferate Bucureşti-Giurgiu, prima din România. Filaret devine prima gară a Bucureştilor.

Urăsc să aştept.

Nu în sensul de a aştepta pe cineva sau de a aştepta să vină autobuzul. Să aştept o veste, să aflu dacă am trecut de un interviu sau nu. Acea nelinişte… îndoiala dacă ceea ce am dat din mine a fost de ajuns şi întrebarea “de ce nu am mai zis şi asta” sau de ce am zis ceea ce am zis şi nu altceva. Oare am transmis ceea ce vroiam, cum vroiam. Şi-au făcut o impresie bună despre mine… E frustrant şi, în acelaşi timp, te vlăguieşte acest proces.

Ard de nerăbdare să aflu un rezultat. Fie el pozitiv sau negativ (dă, Doamne, să fie afirmativ [-o< ), dar numai să se termine întrebările. Deşi, apoi vor urma altele, plus analiza la ceea ce am greşit – dacă voi primi un “nu”. Din păcate, aşa e firea mea, o caracteristică nefericită a zodiei Fecioară.

Deci, aştept ziua de marţi.

De ceva vreme încoace urmăresc pe youtube competitia britanică X Factor. Un concurs gen Megastar, care a propulsat pe scena muzicii internaţionale artişti precum Shayne Ward, Leona Lewis şi Leon Jackson ( a cărui album trebuie să apară la sfârşitul acestui an). Îmi place să urmăresc cum un grup de persoane mai mult sau mai puţin talentate încearcă să îşi schimbe viaţa, să transforme un vis în realitate. În plus, concurenţii îşi dau toată silinţa de a fi deasupra aşteptărilor. Farmecul stă şi în simplitatea lor, în modestia pe care o posedă, bunătatea lor. Cumva, concursul reuşeşte să adune unele din cele mai sufletiste şi sensibile persoane din Marea Britanie, pe care nu poţi să nu le admiri sau să nu le respecţi.

Într-un fel, este o proiecţie a dorinţei fiecărui individ de a fi mai bun decât celălalt, de a reuşi în viaţă, de a face ceva important în timpul care ne-a fost dat să îl avem pe acest Pământ. Să fii tu, să încerci să fii mai bun, să lupţi pentru visul tău.

Un show a cărui concurenţi te poate motiva să mergi dincolo de fantezie.

China a detonat prima bombă nucleară.

Atomic bomb

În seara asta am fost la prezentarea generală AIESEC. Interesant, dinamic şi mult entuziasm. Prin proiectele “Start Me” şi “Iashington” create de ei am reuşit să aflu mai multe despre această organizaţie încă din clasa a 12-a. De mult … anul trecut. Sunt tineri care nu se mulţumesc doar cu viaţa de student, ci preferă să facă ceva în plus, să ajute alţi tineri să se dezvolte, să îşi cunoască propriile calităţi, să participe la proiecte, să muncească în timpul liber, în cele din urmă să îşi “descopere identitatea”, după cum spunea vicepreşedintele AIESEC Iaşi, Paul.

Ce să spun. A fost o atmosferă plăcută, primitoare, degajată, la fel ca la proiectele menţionate anterior. A fost super. E plăcut să te afli într-o sală cu persoane de vârsta ta sau puţin mai mari care vor să realizeze ceva în viaţă, să schimbe lucrurile care nu merg tocmai bine. Mi-a dat un plus de energie şi acum îmi doresc şi mai mult să fac parte din această organizaţie.

Sper doar să intru :-s. Acesta este unul dintre puţinele lucruri pe care mi le doresc cu adevărat. Să văd de acum ce îmi oferă viitorul …

De când eram mică m-am obişnuit să aud că oamenii mor. Provenind dintr-o familie numeroasă cu mulţi veri de pe mătuşă, veri de-al doilea, nepot după mătuşă şi câte alte grade de rudenie, inevitabil din când în când mai murea câte cineva. Fiind mică chiar nu înţelegeam ce se întâmplă – nu conştientizam ce înseamnă a muri. Pentru mine era doar gândul că se va da de pomană şi bunica va veni cu bunătăţuri de la biserică. Aş vrea sa mai am acea ignoranţă. Un moment când mi s-a schimbat percepţia a fost când a murit o bătrânică din sat, foarte apropiată de familia noastră. Era o bomboană de femeie. La priveghi, văzând-o în coşciug, albă la faţă, cu ridurile înăsprite de vreme, stând cu mâinile cruciş, parcă dormind la flacăra lumânării, mi s-a făcut inima cât un purice. Ştiam că în vacanţă nu ma va mai primi nimeni în acea ogradă să îmi dea zmeură incredibil de mare şi cireşe negre de vis. Ştiam că nu îi voi mai vedea zâmbetul dulce. Nu am plâns, dar am simţit un gol.

Acum înţeleg ce înseamnă să pierzi pe cineva şi mă gândesc cu groază la ziua în care vor dispărea persoanele dragi mie. Nici nu vreau să îmi închipui. Cel mai greu este pentru cei care rămân aici, în această lume. Cel mort – moare – nu mai simte nimic. Dar, rudele, prietenii apropiaţi … ei au de a face cu durerea şi suferinţa, cu amintirile, cu încercarea de a merge înainte. Cum îşi pot găsi ei alinare!?

De aceea sunt alături de o persoană deosebită, care nu merita ca acum să rămână fără o persoană dragă alături. Sincere condoleanţe, Alina! Mai mult nu ştiu ce să zic.

Armata română victorioasă în Războiul de Independenţă, îşi face intrarea triumfală în Bucureşti pe Podul Mogoşoaiei, care de atunci poartă numele de Calea Victoriei.