De când eram mică m-am obişnuit să aud că oamenii mor. Provenind dintr-o familie numeroasă cu mulţi veri de pe mătuşă, veri de-al doilea, nepot după mătuşă şi câte alte grade de rudenie, inevitabil din când în când mai murea câte cineva. Fiind mică chiar nu înţelegeam ce se întâmplă – nu conştientizam ce înseamnă a muri. Pentru mine era doar gândul că se va da de pomană şi bunica va veni cu bunătăţuri de la biserică. Aş vrea sa mai am acea ignoranţă. Un moment când mi s-a schimbat percepţia a fost când a murit o bătrânică din sat, foarte apropiată de familia noastră. Era o bomboană de femeie. La priveghi, văzând-o în coşciug, albă la faţă, cu ridurile înăsprite de vreme, stând cu mâinile cruciş, parcă dormind la flacăra lumânării, mi s-a făcut inima cât un purice. Ştiam că în vacanţă nu ma va mai primi nimeni în acea ogradă să îmi dea zmeură incredibil de mare şi cireşe negre de vis. Ştiam că nu îi voi mai vedea zâmbetul dulce. Nu am plâns, dar am simţit un gol.

Acum înţeleg ce înseamnă să pierzi pe cineva şi mă gândesc cu groază la ziua în care vor dispărea persoanele dragi mie. Nici nu vreau să îmi închipui. Cel mai greu este pentru cei care rămân aici, în această lume. Cel mort – moare – nu mai simte nimic. Dar, rudele, prietenii apropiaţi … ei au de a face cu durerea şi suferinţa, cu amintirile, cu încercarea de a merge înainte. Cum îşi pot găsi ei alinare!?

De aceea sunt alături de o persoană deosebită, care nu merita ca acum să rămână fără o persoană dragă alături. Sincere condoleanţe, Alina! Mai mult nu ştiu ce să zic.