Ironic. Ultimul post, scris acum 9 luni, la început de an, vorbeşte despre momentul în care trebuie să spui stop şi să analizezi.
Doar când ni se întâmplă ceva neobişnuit sau când se termină o anumită etapă ne luăm timpul şi starea de spirit necesară autoanalizei. Aşa păţesc de ceva vreme încoace.
Şi da, ironic, din nou sunt în punctul în care trebuie să spun stop, să mă uit la ce las în spate, ce am dat din mine, ce am primit, ce s-a întâmplat, ce am definit/ redefinit la mine. Poate pentru că se apropie un nou an, poate pentru că visam să se întâmple ceva şi nu mi s-a îndeplinit dorinţa. Poate pentru că simt nevoia să îmi zic că totul va fi bine. Poate pentru că am nevoie de acest moment în care să zic stop.
Să zic stop şi să ştiu cine sunt, ce vreau să fac, unde vreau să fiu, în care să îmi zic că am încredere în mine, în care să fiu mândră de ce am realizat, fără să îmi reproşez că aş fi putut face asta diferit şi asta şi mai diferit. Un stop în care să zâmbesc, în care să îmi zic că pot mai mult şi că îmi voi realiza multe vise. Să zic stop şi să cred în ceva.
Aşadar… STOP. Şi porneşte din nou înainte. Imediat va fi clară şi destinaţia.
Te autoanalizezi bine, stii ce ai de facut, (nu e un lucru usor pentru un adolescent) in concluzie esti cu capul pe umeri dar de cate ori ai folosit cuvantul STOP, parca esti prea dezamagita.
Sper sa ai puterea sa o iei din nou de la capat. Mult succes si sa nu spui niciodata stop la VIATA!