:)

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                    Good day today : )

 

Aşteptarea . . .

Urăsc să aştept.

Nu în sensul de a aştepta pe cineva sau de a aştepta să vină autobuzul. Să aştept o veste, să aflu dacă am trecut de un interviu sau nu. Acea nelinişte… îndoiala dacă ceea ce am dat din mine a fost de ajuns şi întrebarea “de ce nu am mai zis şi asta” sau de ce am zis ceea ce am zis şi nu altceva. Oare am transmis ceea ce vroiam, cum vroiam. Şi-au făcut o impresie bună despre mine… E frustrant şi, în acelaşi timp, te vlăguieşte acest proces.

Ard de nerăbdare să aflu un rezultat. Fie el pozitiv sau negativ (dă, Doamne, să fie afirmativ [-o< ), dar numai să se termine întrebările. Deşi, apoi vor urma altele, plus analiza la ceea ce am greşit – dacă voi primi un “nu”. Din păcate, aşa e firea mea, o caracteristică nefericită a zodiei Fecioară.

Deci, aştept ziua de marţi.

 

Sa fii

De ceva vreme încoace urmăresc pe youtube competitia britanică X Factor. Un concurs gen Megastar, care a propulsat pe scena muzicii internaţionale artişti precum Shayne Ward, Leona Lewis şi Leon Jackson ( a cărui album trebuie să apară la sfârşitul acestui an). Îmi place să urmăresc cum un grup de persoane mai mult sau mai puţin talentate încearcă să îşi schimbe viaţa, să transforme un vis în realitate. În plus, concurenţii îşi dau toată silinţa de a fi deasupra aşteptărilor. Farmecul stă şi în simplitatea lor, în modestia pe care o posedă, bunătatea lor. Cumva, concursul reuşeşte să adune unele din cele mai sufletiste şi sensibile persoane din Marea Britanie, pe care nu poţi să nu le admiri sau să nu le respecţi.

Într-un fel, este o proiecţie a dorinţei fiecărui individ de a fi mai bun decât celălalt, de a reuşi în viaţă, de a face ceva important în timpul care ne-a fost dat să îl avem pe acest Pământ. Să fii tu, să încerci să fii mai bun, să lupţi pentru visul tău.

Un show a cărui concurenţi te poate motiva să mergi dincolo de fantezie.

 

Big Picture – Aiesec

În seara asta am fost la prezentarea generală AIESEC. Interesant, dinamic şi mult entuziasm. Prin proiectele “Start Me” şi “Iashington” create de ei am reuşit să aflu mai multe despre această organizaţie încă din clasa a 12-a. De mult … anul trecut. Sunt tineri care nu se mulţumesc doar cu viaţa de student, ci preferă să facă ceva în plus, să ajute alţi tineri să se dezvolte, să îşi cunoască propriile calităţi, să participe la proiecte, să muncească în timpul liber, în cele din urmă să îşi “descopere identitatea”, după cum spunea vicepreşedintele AIESEC Iaşi, Paul.

Ce să spun. A fost o atmosferă plăcută, primitoare, degajată, la fel ca la proiectele menţionate anterior. A fost super. E plăcut să te afli într-o sală cu persoane de vârsta ta sau puţin mai mari care vor să realizeze ceva în viaţă, să schimbe lucrurile care nu merg tocmai bine. Mi-a dat un plus de energie şi acum îmi doresc şi mai mult să fac parte din această organizaţie.

Sper doar să intru :-s. Acesta este unul dintre puţinele lucruri pe care mi le doresc cu adevărat. Să văd de acum ce îmi oferă viitorul …

 

Doar atât.

De când eram mică m-am obişnuit să aud că oamenii mor. Provenind dintr-o familie numeroasă cu mulţi veri de pe mătuşă, veri de-al doilea, nepot după mătuşă şi câte alte grade de rudenie, inevitabil din când în când mai murea câte cineva. Fiind mică chiar nu înţelegeam ce se întâmplă – nu conştientizam ce înseamnă a muri. Pentru mine era doar gândul că se va da de pomană şi bunica va veni cu bunătăţuri de la biserică. Aş vrea sa mai am acea ignoranţă. Un moment când mi s-a schimbat percepţia a fost când a murit o bătrânică din sat, foarte apropiată de familia noastră. Era o bomboană de femeie. La priveghi, văzând-o în coşciug, albă la faţă, cu ridurile înăsprite de vreme, stând cu mâinile cruciş, parcă dormind la flacăra lumânării, mi s-a făcut inima cât un purice. Ştiam că în vacanţă nu ma va mai primi nimeni în acea ogradă să îmi dea zmeură incredibil de mare şi cireşe negre de vis. Ştiam că nu îi voi mai vedea zâmbetul dulce. Nu am plâns, dar am simţit un gol.

Acum înţeleg ce înseamnă să pierzi pe cineva şi mă gândesc cu groază la ziua în care vor dispărea persoanele dragi mie. Nici nu vreau să îmi închipui. Cel mai greu este pentru cei care rămân aici, în această lume. Cel mort – moare – nu mai simte nimic. Dar, rudele, prietenii apropiaţi … ei au de a face cu durerea şi suferinţa, cu amintirile, cu încercarea de a merge înainte. Cum îşi pot găsi ei alinare!?

De aceea sunt alături de o persoană deosebită, care nu merita ca acum să rămână fără o persoană dragă alături. Sincere condoleanţe, Alina! Mai mult nu ştiu ce să zic.

 

Primele zile de boboc

1 octombrie : Întâlnire în faţa universităţii cu fostele colege din liceu, pe care sper să le am în continuare aproape, chiar dacă am ales drumuri diferite. Ajunsă acolo, multă, multă lume. Ar fi trebuit să mă aştept – doar Cuza este unul dintre cele mai mari centre universitare. Deşi aveam în plan să mergem la deschiderea oficială, nu am mai ajuns; de fapt, nu am mai încăput. Ne-am mai plimbat, am agăţat pe drum alţi foşti colegi, am schimbat impresii. Iar am rămas doar 5 (din 10-12 cât ne adunasem). Ne-am mai plimbat prin corpuri, a aflat în ce grupe suntem, am luat orarul. La Feaa am stat o oră ca să ajung în faţa avizierului. Cu chiu, cu vai, am reuşit să aflu care va fi programul meu de studentă. La deschiderea oficială a Feaa nici gând să particip. Nu că nu aş fi vrut, dar iar nu am încăput. Am plecat acasă cu gândul că a doua zi îmi întâlnesc noii colegi, un profesor (căci aveam doar un seminar) şi se va da startul practic la anii de studenţie.

2 octombrie: Trezit ora 6 şi 10. În staţia de autobuz ora 7 şi 10. O mare de oameni, puţine autobuze, maxi taxiuri. Înghesuială. Îmi amintesc că nu trebuie să cobor pe Independenţei, ci cu o staţie înainte – doar nu merg la liceu, s-a schimbat traseul. E joi, deci am TIA, adică Tehnologia informaţiei în afaceri, nume pompos pentru acel obiect cunoscut ca informatică. Un singur seminar pe ziua de azi. În faţa sălii de curs începe să se adune grupa 1311. Facem câteva cunoştinţe, vine profa, intrăm. Doamna Fotache ne face intrarea în rândurile studenţilor. Ne explică ce vom face, cum se calculează notele finale şi, cel mai frumos, ne lasă pe fiecare să ne prezentăm, să spunem de ce am venit aici. O ocazie de a reţine cîteva nume şi de a începe să cunosc colegii. S-a creat o atmosferă care îmi amintea de prima oră de dirigenţie de acum patru ani – o atmosferă ce leagă în timp două evenimente speciale.

3 ocotmbrie. Dacă ziua de ieri nu a fost cine ştie ce din punct de vedere al materiei, căci la Inofrmatică nu voi avea probleme (sper), ziua de azi îmi îneacă tot elanul: MAE = Matematică în aplicaţii economice, curs şi seminar. Terminând profilul uman, matematica a stat departe de mine din clasa a 10a. Acum… acum voi recupera cu brio timpul trecut. Mă pregătisem sufleteşte pentru momentul când o voi întâlni, dar să îţi imaginezi cum va fi, sa bănui ce vei face, e altceva decât realitatea. După patru ore de matematică, din care am înţeles că se vorbeşte de vectori şi de matrice, mă gândeam cât timp liber are fratele meu ca să îmi povestească ceva frumos despre aceste subiecte. Nu de alta, dar poate nu voi mai avea nevoie de dicţionar când voi mai merge la MAE. Dar, să fiu optimistă. Până la sesiune mai este timp berechet ca să ajung la un nivel cu cei de la mate-info. Nu, nu încerc să mă păcălesc. Doar îmi ofer un fir de speranţă.

4+5 octombrie: Weekend.

6 octombrie: Prima zi de luni din facultate. Cu un program de la 8 la 6 în minte, mă duc către staţia de autobuz. De fapt, mai mult alerg. Somnul era mult prea dulce ca să îl acresc cu vremea de afară. Am reuşit să ies nevătămată din autobuzul cu o mie una oameni şi am tulit-o spre facultate. Sper doar ca proful să nu vină la fix. La 8 fără un minut sunt într-o bancă din amfiteatru. Se face 8 şi 10, 8 şi 15, 8 şi 20, de la 8 30 lumea începe să plece. Îmi găsesc câteva colege şi mai vorbim, ca să aflăm că, de fapt, cursul a fost mutat la ora 6 seara. Azi am făcut cunoştinţă cu orarul de student -curs două ore, pauză două ore, curs două ore, pauză două ore, curs. timp berechet de umbla haihui prin împrejurimi, prin corp, pe la bibliotecă unde m-am amprentat şi ocazie de a mai lega câteva vorbe cu colegii. Îmi place grupa mea. Cred că sunt oameni cu sulfet, cu care poţi râde şi plânge. Ceea ce îmi face dor de o parte din colegii de liceu. Dar nu m-aş întoace în timp, acolo, în banca de la geam, în sala umbroasă din capătul holului de la etajul doi. La Liceul Eminescu, în curtea plină de castani. Sunt mult prea entuziastă de prezent şi viitor ca să mă leg de trecut.

Profesorii pe care i-am cunoscut azi, domnul Luţac, domnul Apostol şi domnul Hormomnea, mi-au schimbat impresia despre facultate sau m-au convins că nu e totul harcea-parcea, cum se mai vehiculează. Se cere seriozitate, se oferă bunăvoinţă, se oferă suport pentru dezvoltarea noastră. Am păşit într-o altă etapă a vieţii, în care trebuie să ne gândim, pe lângă distracţia studenţească,  la viitorul nostru, la şansele pe care le putem pierde, la şansele pe care trebuie să ni le creăm. Până acum, profesori deosebiţi, care îmbină umorul cu seriozitatea sau filosofia cu contabilitatea (domnul Horomnea). Un început de săptămână înviorător.

 

Bine

Astăzi am fost la un medic de specialitate. Jos, la triaj mi s-a spus că doctoriţa vine la 14. Era ora 13. Am zis bine, mai stau pe aici o oră – ce să fac. Urc sus la cabinet, mă uit pe programul afişat pe uşă: luni, miecuri, vineri 7-14 (wt?); marti, vineri, luni (???) 13-19. Bocănesc, nu răspunde nimeni. Bine. Mă aşez pe scaun. Peste jumătate de oră mai vine o doamnă, peste alte câteva minute un moşuleţ. Apoi, pe rând, alte 5 pesoane. Din conversaţia doamnei cu altă persoană reiesea că ştie mai multe despre doctoriţă – “Nu vă supăraţi, doctoriţa vine la 13 sau la 14?”. “La 14, dar se întâmplă să vină şi pe la 3 sau după.” ?????????? Bineeee.

Se face ora 2 fără ceva. Încep o conversaţie foarte interesantă cu moşuleţul de alături. A fost profesor universitar în morfologie animală, acum îi ajută pe studenţii care susţin doctoratul. A fost plecat şi încă pleacă la conferinţe în ţară şi în afară. Ar vrea să meargă în Mexic, căci pe acea zonă s-a specializat, dar îi este frică să meargă cu avionul; preferă ieşirile în străinătate cu autocarul. Are peste 70 de ani, îmi povesteşte despre comunism, despre studenţii români, despre studenţii din Germania (evident, mai mult respect pentru germani), se mai laudă despre alte câteva lucruri. Mă întreabă unde învăţ, “sunt studentă-feaa, marketing”. “Marketing…asta e ceva nou apărut. e modern”.

Se face 2 jumătate. Bine, dar trebuia să fi ajuns… trebuie să apară din clipă în clipă. “Nu, că o dată am aşteptat-o două ore şi ceva … deci nu se ştie exact”, spune moşul. Aha, bine. Mai vine o domnişoară, îşi notează programul. Doamna de pe scaun: “Domnişoară, nu scrieţi programul, că nu este bun, l-a schimbat demult; luaţi-l de la doamna doctor când vine”.

În cele din urmă, soseşte la 3 şi 10. O întârziere de 2 ore (după programul de pe uşă, de o oră după cel zis de la triaj). Eh, sunt prima, deci nu mai am de stat. “Rog cine nu are programare să intre ca să facem”. ????? Intră 3 tineri, apoi eu: “Nu mă puteţi consulta azi?” “Nu, trebuie programare” ???!!!???? “Dar, stau aici de două ore” “Îmi pare rău, trebuie programare”( în gândul meu – mie îmi pare şi mai rău; Doamne, câtă prostie, dacă e vorba aşa putea să îmi zică la Triaj sau să existe un număr de telefon pentru programări; aşa trebuie să pierzi o zi pentru programare şi altă zi pentru consult ¤doar mie mi se pare ciudat?!?!?!¤). “Bine”. M-a programat pentru joi. Sper ca atunci să întîrzie mai puţin de o oră; sau, cine ştie, va atinge un record şi va întârzia trei-patru ore; poate nu va veni deloc – ce “”bine”" ar fi aşa!! Mi se pare cel mai nedrept lucru şi, mai mult, lipsit de etică să îţi laşi pacienţii să te aştepte ca fraierii când tu ai scris pe uşă un anumit program. Eşti doctor, pacienţii te respectă prin natura funcţiei tale, dar tu …tu, de ce nu îi respecţi pe ei ?!

Şi ce aş fi vrut să scriu de bine!

 

Angelina şi Brad

Angelina Jolie – una dintre cele mai frumoase femei din lume, Brad Pitt – unul dintre cei mai frumoşi bărbaţi din lume. Împreună = cel mai sexy cuplu din lume. Asta afirmă toată lumea şi, din punctul meu de vedere, pe bună dreptate. Dar nu acesta este motivul pentru care am ales să scriu despre ei. Nu mă interesează câte milioane câştigă fiecare pe un rol, nu mă interesează de unde îşi cumpără hainele, ce au mâncat la ora cutare, pe ce stradă se aflau la ora cutare… scriu despre ei pentru că au ales să fie mai mult decât un cuplu drăguţ, invidiat, actori care pot alege şi refuza orice rol, care pot pune o mulţime de condiţii. Ei au ales să facă ceva cu o parte din banii câştigaţi, să facă un bine. Donează bani fundaţiilor de ajutorare din ţările lumii a treia, vizitează locurile uitate de “marile puteri”, adoptă copii, şi-au creat propria fundaţie “Jolie-Pitt”. Pe de o parte, e ciudat câţi copii adoptă – pe lângă trei copii biologici, ei mai au trei adoptaţi: Madoxx (Cambodgia), Pax (Vietnam), Zahara (Etiopia) şi urmează să mai adopte unul. Oare când se vor opri? Ca să nu mai spun că şi alte vedete americane (Madonna, Sarah Jessica Parker) le-au copiat acţiunile, adoptând copii din ţările sărace. Oare acestea fac acest lucru ca să fie în atenţia presei sau adoptă din inimă?

Revenind la cei doi. Sunt de admirat că urmăresc să dea înapoi lumii o parte din succesul pe care îl au, din norocul pe care l-au primit şi nu cheltuiesc banii pe cele mai extravagante lucruri pe care le inventează nu ştiu ce mare stylist american/francez/englez, mare guru al vedetelor. În lumea Hollywoodului mai rar asemenea persoane.

 

Mickey Mouse – un soldat al satanei care trebuie sa moara

Seicul Muhammad Munajid afirma cu tarie ca “Mickey Mouse este un soldat al Satanei si trebuie sa moara”. El il considera pe simpaticul soricel un exemplu negativ pentru tineretul islamic.

“Chiar si creaturile care sunt repulsive prin natura si logica s-au transformat in fiinte minunate, iubite de copii. Chiar si soarecii! Mickey Mouse a devenit un personaj incantator, chiar daca, potrivit legii islamice, Mickey Mouse ar trebui ucis”, a mai afirmat clericul musulman.

Deci, micutul soricel care a incantat din 1928 milioane de copii este pentru islamici un pericol. Pe de o parte ma mira declaratia seicului, pe de alta parte nu. Islamismul este o religie total diferita de a noastra si avem foarte putine lucruri in comun.  Daca, potrivit credintei lor, soarecii (chiar si Mickey Mouse si Jerry din Tom si Jerry) sunt un simbol al raului, cine suntem noi sa le spunem ca nu e asa. La urma urmei, fiecare are propriul set de reguli,  propria religie.

E pacat ca ei nu pot vedea frumusetea personajelor de animatie, fie ele si animale de care ne ferim in viata de zi cu zi (caci daca am avea un Jerry in casa nu am chema echipa de deratizare ) ). Dar, daca asta e credinta lor cred ca avem datoria de a o respecta.

 

Scrisoare de la facultate

Dragii mei părinţi,

Sunt deja de trei luni la facultate şi încă nu v-am scris. Îmi pare nespus de rău, însă vă promit că mă revanşez de data asta. Dar, înainte de a continua să citiţi scrisoarea, v-aş ruga să staţi jos. În niciun caz să nu continuaţi să citiţi scrisoarea stând în picioare!

Arsurile mi s-au vindecat complet şi am scăpat încet şi de starea de şoc provocată de faptul că a trebuit să sar de la etajul 4. Am stat în spital doar 2 săptămâni şi văd deja destul de bine.

Deoarece incendiul a fost provocat de mine trebuie să plătim facultăţii 30 de milioane despăgubiri, dar toate astea sunt fleacuri, având în vedere că am rămas în viaţă!

Norocul meu a fost că bărbatul de vis-a-vis a văzut ce s-a întâmplat şi a chemat salvarea şi pompierii. El a fost cel care m-a vizitat după aceea la spital. Dat fiind faptul că nu aveam unde să mai stau (camera mea s-a făcut scrum) a fost atât de amabil să mă lase să stau cu el. Are o garsonieră, însă ne înţelegem foarte bine. El e de două ori mai mare în vârstă ca mine, dar ne iubim extrem de mult şi vrem să ne căsătorim! Încă nu ne-am hotărât când, dar vrem să facem nunta înainte să fie prea evident faptul că sunt gravidă.

E adevărat, dragii mei, voi fi mamă în curând!

Ştiu că abia aşteptaţi să fiţi bunici şi sunt sigură că veţi iubi bebeluşii (deoarece vor fi tripleţi) la fel de mult cum m-aţi iubit pe mine cât am fost mică. Singurul lucru care întârzie nunta e o infecţie care îl afectează momentan pe iubitul meu. Din cauza asta suntem din nou la spital pentru că, evident, m-am infectat şi eu. Însă, ne simţim mult mai bine datorită antibioticelor care le primim amândoi intravenos. Medicii numesc boala asta Sifilis sau cumva …

Ştiu că îl veţi primi pe soţul meu cu braţele deschise şi va deveni în scurt timp un adevărat membru al familiei. E un om foarte de treabă şi, cu toate că nu a terminat 8 clase, e foarte ambiţios.

Are o altă religie decât a noastră, dar ştiu că sunteţi toleranţi şi că nu vă deranjează nici faptul că pielea lui are o culoare mai închisă decât a noastră. Probabil că vă veţi înţelege foarte bine, asta nu în ultimul rând datorită faptului că are o vârstă apropiată de a voastră, mai ales că vrem să ne mutăm acasă (garsoniera lui e cam mică pentru trei copii).

Şi părinţii lui sunt nişte oameni foarte cumsecade, tatăl lui e chiar unul dintre cei mai renumiţi traficanţi africani!

Acum că v-am povestit despre toate a sosit momentul să vă recunosc că NU mi-a ars locuinţa, aşa că nu am nimic, nu am fost în spital nici măcar o zi, n-am sifilis şi nu am nici vreun logodnic negru.

ADEVĂRUL e că m-au picat la chimie organică şi mate şi am luat un 6 la maşini şi acţionări. Am vrut doar să vă conştientizez faptul că există pe lumea asta chestii mult mai nasoale decât asta.

Vă pup dulce,

A voastră fată