In cei 14 ani cat l-am cunoscut pe bunicul meu nu ştiu dacă am schimbat mai mult de 500 de cuvinte între noi. A murit la 90 de ani. A luptat în cel de-al doilea război mondial – un subiect pe care nu l-am discutat niciodată cu el şi îmi pare rău; aş fi putut afla şi alte lucruri despre război decât cele din cărţi. Acum, când mă uit în urmă la relaţia mea cu el, apar regretele. Dacă mi-aş fi dat seama că într-o zi el nu va mai fi şi nu voi mai fi întâmpinată în vacanţe de zâmbetul lui strâmb şi de ochii dulci, dar trişti, poate că nu aş fi fost aşa de superficială cu el. E trist că doar atunci când pierdem pe cineva realizăm cât de importantă şi specială era acea persoană.
Cât de simplu ar fi fost să vorbesc mai mult cu el. Doar nu mă durea gura. Însă, la acea vârstă (eu aveam 14 când am murit) poate că nu mă interesa lucrurile acestea. Luam realitatea aşa cum era ea: vacanţa la bunica şi bunicul = la ţară, libertate, mult spaţiu verde, animale, mofturi împlinite. Acum percepţia s-a schimbat, dar rămâne regretul că s-a schimbat prea târziu.
Totuşi, în adâncul sufletului meu am impresia că l-am înţeles pe bunicu, şi el pe mine. Doar cuvintele joacă un mic procent în procesul de comunicare. Relaţia cu el rămâne la zâmbete, priviri, bomboanele de mentă puse la loc sigur în geamantanul lui vechi şi mierea de albine întărită pe care o mâncam amândoi cu poftă. Lucruri mărunte, dar pline de iubire. Pentru vârsta aceea au fost de ajuns… tăcere, cuvinte fără sunet. Astăzi, sper că ştiu să apreciez ce am lângă mine.
Câteva citate despre tăcere:
Tăcerea este spaţiul în care omul se trezeşte. (Osho)
Tăcerea este una dintre marile arte ale conversaţiei. (Cicero)
Tăcerea înseamnă uneori putere şi profunzime. (Victor Hugo)
Tăcerea are glasurile ei de înţelepciune; ascult-o. (Nicolae Iorga)
