19 octombrie 1865

Are loc inaugurarea oficială a liniei ferate Bucureşti-Giurgiu, prima din România. Filaret devine prima gară a Bucureştilor.

 

Aşteptarea . . .

Urăsc să aştept.

Nu în sensul de a aştepta pe cineva sau de a aştepta să vină autobuzul. Să aştept o veste, să aflu dacă am trecut de un interviu sau nu. Acea nelinişte… îndoiala dacă ceea ce am dat din mine a fost de ajuns şi întrebarea “de ce nu am mai zis şi asta” sau de ce am zis ceea ce am zis şi nu altceva. Oare am transmis ceea ce vroiam, cum vroiam. Şi-au făcut o impresie bună despre mine… E frustrant şi, în acelaşi timp, te vlăguieşte acest proces.

Ard de nerăbdare să aflu un rezultat. Fie el pozitiv sau negativ (dă, Doamne, să fie afirmativ [-o< ), dar numai să se termine întrebările. Deşi, apoi vor urma altele, plus analiza la ceea ce am greşit – dacă voi primi un “nu”. Din păcate, aşa e firea mea, o caracteristică nefericită a zodiei Fecioară.

Deci, aştept ziua de marţi.

 

Sa fii

De ceva vreme încoace urmăresc pe youtube competitia britanică X Factor. Un concurs gen Megastar, care a propulsat pe scena muzicii internaţionale artişti precum Shayne Ward, Leona Lewis şi Leon Jackson ( a cărui album trebuie să apară la sfârşitul acestui an). Îmi place să urmăresc cum un grup de persoane mai mult sau mai puţin talentate încearcă să îşi schimbe viaţa, să transforme un vis în realitate. În plus, concurenţii îşi dau toată silinţa de a fi deasupra aşteptărilor. Farmecul stă şi în simplitatea lor, în modestia pe care o posedă, bunătatea lor. Cumva, concursul reuşeşte să adune unele din cele mai sufletiste şi sensibile persoane din Marea Britanie, pe care nu poţi să nu le admiri sau să nu le respecţi.

Într-un fel, este o proiecţie a dorinţei fiecărui individ de a fi mai bun decât celălalt, de a reuşi în viaţă, de a face ceva important în timpul care ne-a fost dat să îl avem pe acest Pământ. Să fii tu, să încerci să fii mai bun, să lupţi pentru visul tău.

Un show a cărui concurenţi te poate motiva să mergi dincolo de fantezie.

 

16 octombrie 1964

China a detonat prima bombă nucleară.

Atomic bomb

 

Big Picture – Aiesec

În seara asta am fost la prezentarea generală AIESEC. Interesant, dinamic şi mult entuziasm. Prin proiectele “Start Me” şi “Iashington” create de ei am reuşit să aflu mai multe despre această organizaţie încă din clasa a 12-a. De mult … anul trecut. Sunt tineri care nu se mulţumesc doar cu viaţa de student, ci preferă să facă ceva în plus, să ajute alţi tineri să se dezvolte, să îşi cunoască propriile calităţi, să participe la proiecte, să muncească în timpul liber, în cele din urmă să îşi “descopere identitatea”, după cum spunea vicepreşedintele AIESEC Iaşi, Paul.

Ce să spun. A fost o atmosferă plăcută, primitoare, degajată, la fel ca la proiectele menţionate anterior. A fost super. E plăcut să te afli într-o sală cu persoane de vârsta ta sau puţin mai mari care vor să realizeze ceva în viaţă, să schimbe lucrurile care nu merg tocmai bine. Mi-a dat un plus de energie şi acum îmi doresc şi mai mult să fac parte din această organizaţie.

Sper doar să intru :-s. Acesta este unul dintre puţinele lucruri pe care mi le doresc cu adevărat. Să văd de acum ce îmi oferă viitorul …

 

Doar atât.

De când eram mică m-am obişnuit să aud că oamenii mor. Provenind dintr-o familie numeroasă cu mulţi veri de pe mătuşă, veri de-al doilea, nepot după mătuşă şi câte alte grade de rudenie, inevitabil din când în când mai murea câte cineva. Fiind mică chiar nu înţelegeam ce se întâmplă – nu conştientizam ce înseamnă a muri. Pentru mine era doar gândul că se va da de pomană şi bunica va veni cu bunătăţuri de la biserică. Aş vrea sa mai am acea ignoranţă. Un moment când mi s-a schimbat percepţia a fost când a murit o bătrânică din sat, foarte apropiată de familia noastră. Era o bomboană de femeie. La priveghi, văzând-o în coşciug, albă la faţă, cu ridurile înăsprite de vreme, stând cu mâinile cruciş, parcă dormind la flacăra lumânării, mi s-a făcut inima cât un purice. Ştiam că în vacanţă nu ma va mai primi nimeni în acea ogradă să îmi dea zmeură incredibil de mare şi cireşe negre de vis. Ştiam că nu îi voi mai vedea zâmbetul dulce. Nu am plâns, dar am simţit un gol.

Acum înţeleg ce înseamnă să pierzi pe cineva şi mă gândesc cu groază la ziua în care vor dispărea persoanele dragi mie. Nici nu vreau să îmi închipui. Cel mai greu este pentru cei care rămân aici, în această lume. Cel mort – moare – nu mai simte nimic. Dar, rudele, prietenii apropiaţi … ei au de a face cu durerea şi suferinţa, cu amintirile, cu încercarea de a merge înainte. Cum îşi pot găsi ei alinare!?

De aceea sunt alături de o persoană deosebită, care nu merita ca acum să rămână fără o persoană dragă alături. Sincere condoleanţe, Alina! Mai mult nu ştiu ce să zic.

 

8 octombrie 1878

Armata română victorioasă în Războiul de Independenţă, îşi face intrarea triumfală în Bucureşti pe Podul Mogoşoaiei, care de atunci poartă numele de Calea Victoriei.

 

Primele zile de boboc

1 octombrie : Întâlnire în faţa universităţii cu fostele colege din liceu, pe care sper să le am în continuare aproape, chiar dacă am ales drumuri diferite. Ajunsă acolo, multă, multă lume. Ar fi trebuit să mă aştept – doar Cuza este unul dintre cele mai mari centre universitare. Deşi aveam în plan să mergem la deschiderea oficială, nu am mai ajuns; de fapt, nu am mai încăput. Ne-am mai plimbat, am agăţat pe drum alţi foşti colegi, am schimbat impresii. Iar am rămas doar 5 (din 10-12 cât ne adunasem). Ne-am mai plimbat prin corpuri, a aflat în ce grupe suntem, am luat orarul. La Feaa am stat o oră ca să ajung în faţa avizierului. Cu chiu, cu vai, am reuşit să aflu care va fi programul meu de studentă. La deschiderea oficială a Feaa nici gând să particip. Nu că nu aş fi vrut, dar iar nu am încăput. Am plecat acasă cu gândul că a doua zi îmi întâlnesc noii colegi, un profesor (căci aveam doar un seminar) şi se va da startul practic la anii de studenţie.

2 octombrie: Trezit ora 6 şi 10. În staţia de autobuz ora 7 şi 10. O mare de oameni, puţine autobuze, maxi taxiuri. Înghesuială. Îmi amintesc că nu trebuie să cobor pe Independenţei, ci cu o staţie înainte – doar nu merg la liceu, s-a schimbat traseul. E joi, deci am TIA, adică Tehnologia informaţiei în afaceri, nume pompos pentru acel obiect cunoscut ca informatică. Un singur seminar pe ziua de azi. În faţa sălii de curs începe să se adune grupa 1311. Facem câteva cunoştinţe, vine profa, intrăm. Doamna Fotache ne face intrarea în rândurile studenţilor. Ne explică ce vom face, cum se calculează notele finale şi, cel mai frumos, ne lasă pe fiecare să ne prezentăm, să spunem de ce am venit aici. O ocazie de a reţine cîteva nume şi de a începe să cunosc colegii. S-a creat o atmosferă care îmi amintea de prima oră de dirigenţie de acum patru ani – o atmosferă ce leagă în timp două evenimente speciale.

3 ocotmbrie. Dacă ziua de ieri nu a fost cine ştie ce din punct de vedere al materiei, căci la Inofrmatică nu voi avea probleme (sper), ziua de azi îmi îneacă tot elanul: MAE = Matematică în aplicaţii economice, curs şi seminar. Terminând profilul uman, matematica a stat departe de mine din clasa a 10a. Acum… acum voi recupera cu brio timpul trecut. Mă pregătisem sufleteşte pentru momentul când o voi întâlni, dar să îţi imaginezi cum va fi, sa bănui ce vei face, e altceva decât realitatea. După patru ore de matematică, din care am înţeles că se vorbeşte de vectori şi de matrice, mă gândeam cât timp liber are fratele meu ca să îmi povestească ceva frumos despre aceste subiecte. Nu de alta, dar poate nu voi mai avea nevoie de dicţionar când voi mai merge la MAE. Dar, să fiu optimistă. Până la sesiune mai este timp berechet ca să ajung la un nivel cu cei de la mate-info. Nu, nu încerc să mă păcălesc. Doar îmi ofer un fir de speranţă.

4+5 octombrie: Weekend.

6 octombrie: Prima zi de luni din facultate. Cu un program de la 8 la 6 în minte, mă duc către staţia de autobuz. De fapt, mai mult alerg. Somnul era mult prea dulce ca să îl acresc cu vremea de afară. Am reuşit să ies nevătămată din autobuzul cu o mie una oameni şi am tulit-o spre facultate. Sper doar ca proful să nu vină la fix. La 8 fără un minut sunt într-o bancă din amfiteatru. Se face 8 şi 10, 8 şi 15, 8 şi 20, de la 8 30 lumea începe să plece. Îmi găsesc câteva colege şi mai vorbim, ca să aflăm că, de fapt, cursul a fost mutat la ora 6 seara. Azi am făcut cunoştinţă cu orarul de student -curs două ore, pauză două ore, curs două ore, pauză două ore, curs. timp berechet de umbla haihui prin împrejurimi, prin corp, pe la bibliotecă unde m-am amprentat şi ocazie de a mai lega câteva vorbe cu colegii. Îmi place grupa mea. Cred că sunt oameni cu sulfet, cu care poţi râde şi plânge. Ceea ce îmi face dor de o parte din colegii de liceu. Dar nu m-aş întoace în timp, acolo, în banca de la geam, în sala umbroasă din capătul holului de la etajul doi. La Liceul Eminescu, în curtea plină de castani. Sunt mult prea entuziastă de prezent şi viitor ca să mă leg de trecut.

Profesorii pe care i-am cunoscut azi, domnul Luţac, domnul Apostol şi domnul Hormomnea, mi-au schimbat impresia despre facultate sau m-au convins că nu e totul harcea-parcea, cum se mai vehiculează. Se cere seriozitate, se oferă bunăvoinţă, se oferă suport pentru dezvoltarea noastră. Am păşit într-o altă etapă a vieţii, în care trebuie să ne gândim, pe lângă distracţia studenţească,  la viitorul nostru, la şansele pe care le putem pierde, la şansele pe care trebuie să ni le creăm. Până acum, profesori deosebiţi, care îmbină umorul cu seriozitatea sau filosofia cu contabilitatea (domnul Horomnea). Un început de săptămână înviorător.

 

7 octombrie 1857

În cadrul Adunării ad-hoc a Moldovei, Mihail Kogălniceanu prezintă proiectul de rezoluţie care cuprindea “dorinţele fundamentale” ale românilor moldoveni, arătând că “dorinţa cea mai mare” este Unirea Principatelor într-un singur stat.

 

1 octombrie 1875

Debutul lui Ion Creangă cu “Soacra cu trei nurori”, publicată în “Convorbiri literare”.